Am cules aceste povestioare în Republica Moldova. Ni le-a povestit un șofer între două vîrste. (cînd spun asta, înseamnă că mă declar înfrînt. Putea să aibă 40 de ani; la fel de bine putea să fie de 55.)
1. O artistă din Rusia și-a făcut o poză la o mănăstire din Moldova, lîngă o icoană. Icoana nu a apărut în fotografie. Peste un an, artista a murit.
2. În Rusia, un somn uriaș a înghițit o mireasă. Asta după ce mai înghițise pe cineva. Un pescar oarecare. Au venit mai mulți scafandri și au dragat lacul, pînă l-au găsit. Era foarte mare. Somnul.
3. Un rus s-a îmbătat într-o seară de iarnă. A căzut într-o pădure și a înghețat acolo. După o lună l-a găsit pădurarul, înghețat bocnă. Miliția l-a dus la morgă, medicii l-au pregătit pentru autopsie. Cînd să înceapă... surpriză! Rusul s-a trezit din amorțeală. Așa s-a ajuns la o mare descoperire științifică: un om inconșient, dacă îngheață, nu va muri. (Nu se precizează dacă mortul viu a cerut ceva de băut imediat ce și-a revenit, sau a așteptat petrecerea.)
Trei legende. Dincolo de ceea ce e evident că se ascunde în spatele lor (necredincioasa pedepsită de puterea divină prin instrumentul ei de pe pămînt, Mama Rusia cu tenebrele și bogățiile ei incredibile, rusul care oricît ar bea, înfrînge tot ce-i stă în cale – chiar și moartea, specialiștii din aceeași Mamă Rusia care fac descoperiri capitale pentru omenire), trecînd peste legătura aceasta extrem de strînsă a folclorului cu locul acela de unde vine lumina (și care nu e Vestul, știe orice copil asta), ei bine, trecînd peste toate acestea, poveștile de mai sus ascund un adevăr mult mai grav: lipsa de informare. Sau, mai exact, lipsa exercițiului de a filtra informațiile pe care le propagă diversele canale.
L-am întrebat pe bonomul nostru șofer de ce crede că nu a apărut icoana în fotografie. Ne-am dat seama repede că nu doar că nu s-a gîndit nici o clipă că s-ar putea să existe o explicație tehnică (asta dacă acceptăm că acea fotografie chiar există) pentru semnul divin, dar că nici măcar nu vroia să accepte o altă variantă decît pedeapsa pentru necredință.
Are somnul dinți? Cam cît de mare era monstrul? Sau cît de mică era mireasa? De ce au reacționat oamenii din sat doar cînd somnul a înghițit o mireasă și n-au făcut-o pînă atunci, cînd animalul își umpluse burta cu pescarul acela necunoscut? La un așa tir de întrebări, omul a răspuns condescendent: “Dom’le, așa scria în ziar! Am văzut eu! Și era un ziar serios, din Rusia!” Argumentul suprem...sau argumentele supreme.
Rusul acela... s-a îmbătat și a căzut în pădure. Bun, se mai întîmplă. Dar, dacă nu l-a găsit nimeni timp de o lună (presupunînd că l-a căutat cineva și că nu e doar o rudă apropiată a pescarului mîncat de somnul uriaș) înseamnă că a ajuns într-o pădure sălbatică, pe care nu o străbate nici măcar o cărăruie, nici o talpă nu a deranjat frunzele înghețate. Doar animalele sălbatice, care cu siguranță trăiesc înghesuite pe acolo, ca dovadă a bogatei faune ce umple pădurile marii puteri. Să nu fi fost nici un urs înfometat prin pădure? Sau intraseră toți în hibernare? Măcar un mistreț rătăcit, orice, un animăluț care să le strice cercetătorilor ruși cheful cu votcă de după epocala descoperire. Nu, ca și în celelalte cazuri, scria la ziar. Un ziar serios, din Rusia.

Acum cîteva zile, la vreo șapte ore de drum cu mașina de Chișinău: București. În fața blocului meu opresc două mașini de la o firmă de amenajare a spațiului verde. Din primul camion, vreo 3 muncitori descarcă gazon rulat. Îl fixează, apoi, pe pămîntul tare care desparte trotuarul de șosea. Alarmele mașinilor parcate cu două roți pe pămîntul dur (e doar un mod de a mai cîștiga cîțiva centimetri pentru autoturismele parcate pe partea cealaltă a trotuarului) pornesc toate – un cor strident, neplăcut. Îl întreb pe un tînăr “civil” de ce nu au pus un anunț că urmează să planteze gazon. Poate că le-ar fi fost și lor mai ușor, nu s-ar mai fi strecurat printre roțile mașinilor. Îmi răspunde că șoferii care au parcat așa (pămîntul ăsta din fața blocului e aproape pietrificat de vreo 8 ani) sînt nesimțiți. Îl întreb dacă gazonul se plantează la sfîrșitul lui octombrie. Îmi spune că da, așa se face. De ce n-au săpat mai întîi? De ce n-a mai fost nimeni, de atunci, să ude gazonul? De ce am impresia că pute ceva în toată afacerea asta? Un șir de “de ce-uri”. Nu fără răspuns: se apropie alegerile! (Nu e răspunsul pe care mi l-a dat tînărul. E cel pe care l-am găsit eu.) Măcar cîțiva vecini de-ai mei vor fi impresionați de realizările primarului de sector. Care ori face parte dintr-un partid cu candidat, a cărui imagine trebuie spălată, ori susține un alt candidat. Că trebuie să susțină pe cineva! Și orice candidat are nevoie de o floricică magică.
Veți spune că nu e nici o legătură între cele patru secvențe. Poate că nu. Sau, poate, ceea ce leagă aceste povești e manipularea. Directă sau indirectă. Sînt gogorițe. În primele cazuri destinate să propovăduiască supremația de netăgăduit a unui sistem, gata să își pedepsească chiar și proprii fii și fiice dacă nu se supun; în ultimul exemplu, mesajul e: “uite ce frumos facem noi, uite ce bine ați putea trăi. Votați-ne în continuare! Sau, dacă n-ați făcut-o pînă acum, votați-ne pînă nu e prea tîrziu. O să vă fie bine!”
Mă întreb ce-ar fi fost dacă firma de amenajare a spațiului verde ar fi pus gazon în pădurea rusului adormit de frigul păcălit de alcool. Sau pe fundul lacului unde lenevea somnul cu burta plină. Sau pe cărarea care duce la icoana sfîntă.
Cu siguranță, rezultatul era același. Are exact aceeași consistență. Cleioasă. Și miroase urît.