Prietenul meu Alin îmi povestește aproape amuzat ce-a pățit. Conducea distrat (spun eu) prin București, privind frumoasele clădiri de pe marginea largilor artere. Probabil că asculta Beethoven, dar putea fi la fel de bine Morcheeba. Dintr-o dată, ce să vezi! Din mașina din fața lui încep să zboare hîrtii pe jos. (erau cumva și mucuri de țigări?) Prietenul meu ajunge în dreptul gunoiului ambulant și îi atrage atenția șoferului. După care pleacă mai departe. Urmează o urmărire ca în filme (bine, bine, s-ar putea să exagerez eu cu urmărirea așa, de dragul cuvintelor!). În fine, la următorul semafor, gunoiul umblător îl ajunge din urmă. Scenariul îl cunoașteți: geam coborît, strigăte pe care le auzi oricum, înjurături. (Paranteză. Trebuie să vă spun că prietenul meu seamănă, cîteodată, cu un student arab. Dar e român get-beget, vă asigur! Închid paranteza.)
“- De unde vii tu, băăă??? De unde ești???? zice posesorul mașinii acum eliberată de gunoi.
-Din.... București.
-Băi, teroristule! Băi, te bag în (!). “
(Altă paranteză. Mă scuzați, dar urmează lovitura de grație și simt, așa, nevoia de cîteva tobe, de clinchet de alămuri, o chitară electrică și o voce groasă de announcer.)
“- Cum îți permiți tu să îmi spui ce să fac în țara mea, băi teroristule?!!! Băi, io fac ce vreau în țara mea!!!!!!!”

Acum cîțiva ani, mergeam într-o pădure nu departe de Ploiești. Una fumoasă de tot, cu copaci drepți, printre care se strecura un drum bătătorit pentru mașini. Niciodată nu avusesem senzația aceea neplăcută că te calci pe picioare cu încă o sută de oameni, deși pădurea nu era nici pe departe locul meu secret. Lumea venea și se așeza liniștită la cel puțin 500 de metri de vreun alt grup, într-un luminiș primitor. În acea zi, am oprit la o distanță și mai mare de o mașină (îmi amintesc și acum, era un Oltcit alb) și de gupul vesel care descinsese din ea.
Un loc minunat. Era sfîrșit de vară, o demență de culori și mirosuri. Liniște, peste care se auzea doar vîntul acolo sus, în vîrfurile copacilor. Liniște... mă rog, pînă cînd, dintr-o dată, a început să se audă muzică! Da’ muzică, nene!!! Tare-tare!!!! (nici măcar nu contează genul, nici măcar n-o să vi-l spun! Bine..... ați ghicit!)
Pe scurt: mă duc spre grupul vesel. Jucau badminton și strigau unul la altul, ca să se audă. Mașina, cu ușile larg deschise.
„-Bună ziua! Nu vă supărați, aș putea să vă rog ceva???
-....!!!
-Vă rog frumos, ați putea opri muzica, sau măcar să o dați mai încet?”

(Aici, aș vedea un nou rînd de tobe. În sensul că s-au stricat cele de mai sus.)
„-Da’ ce, bă, sîntem la bloc? Că numa’ acolo îmi zic moșii să dau mai încet! Sîntem în pădure!!”

Oamenii ăștia erau, și ei, în țara-lor-și-puteau-face-ce-vroiau. I-am înțeles și am plecat. Adică, am părăsit locul. Cu totul. Nici măcar n-ar fi trebuit să mă mai uit la ei, pentru că urma să-i regăsesc, în curînd, în oraș: aruncîndu-și mucurile pe caldarîm, golindu-și buzunarele și scrumierele fix acolo unde sînt, scuipînd pe stradă, punînd muzica la maximum în apartament, scuturîndu-și fața de masă pe balconul vecinului de dedesupt – după ce au scăpat în același fel de mucul încă nestins ce le ocupa unul dintre membre. Da, n-ar fi trebuit să mă uit înapoi. Dar m-am uitat.
Nu de alta, dar mă întreb: ce-o să fac dacă tac? O să părăsesc clădirea? Cu totul...